[Guest post Laurențiu Ion] „Uită-te la el ce frumos e, o să fie medic”

Laurențiu Ion este în prezent Marketing Team Lead la IBM și Director de Comunicare și Marketing la ARCEN. A publicat două volume de versuri, a fost inclus în Forbes 30 sub 30 și scrie articole, printre altele, pentru Dilema veche și revista Forbes. În 2014 a fondat revista de literatură și fotografie SUBCAPITOL.

În primăvară, Laurențiu a fost prezent la cea de-a doua ediție RIUF YouForum, acolo unde a vorbit despre cum creezi povești care să aibă un impact în jurul nostru. De data asta, vorbește despre un subiect familiar de când lumea: ce au vrut să se facă ai lui când era mic și ce a ajuns să facă astăzi:

Când eram singur acasă, cotrobăiam prin cele mai ascunse locuri: luam la verificat sertarele bibliotecii, dulapurile, căutam prin buzunarele hainelor, prin cutii sau printre cărțile pe care nu aveam voie să le deschid. Aveam 6 ani, abia învățasem să citesc și îmi plăcea să descopăr secretele familiei. Așa am găsit o revistă de arhitectură, era îngălbenită de timp și găzduia sute de desene și schițe făcute cu pixul. Paginile revistei erau umflate de la atâtea desene și mâzgălituri și, chiar și atunci când închideam revista, rămânea precum burduful unui acordeon pe care l-ai călcat în picioare. Am răsfoit-o minute-n șir, iar apoi am pus-o la loc, fix lângă caietul dictando al tatei în care-și ținuse jurnalul ani buni. Mi-am continut obiceiul de a cotrobăi prin casă mulți ani după, uneori singur, alteori cu soră-mea, și ea la fel de interesată ca mine de micile secrete înghesuite printre cărți.

După ce am terminat clasa a II-a, ne-am mutat. La vremea respectivă, familia și rudele îmi insuflaseră cumva ideea că ar trebui să devin medic. „Uită-te la el ce frumos e, o să fie medic!”. Iar când mă duceam să mă tund, frizerul îmi spunea că o să devin director. Profesia pe care urma s-o am era legată de felul în care arătam: înăltuț, cu părul tuns castron și mereu serios, în hainele mele cu două numere mai largi. Când ne-am mutat, a trebuit să ne reconfigurăm viețile: colegii de școală— cu care mă obișnuiserăm și-așa destul de greu, erau alții, mai neprietenoși, mai duri; și copiii vecinilor cu care crescusem dispăruseră. Am ieșit din universul normal al unui copil de nouă ani, care se juca în fața blocului cu alți copii, și mă îndreptam, la propriu, spre câțiva ani buni de singurătate, în care a trebuit să-mi reconfigurez, și eu la rândul meu, copilăria.

Am început să petrec tot mai mult timp în casă. Nu mai voiam să ies afară, nu era nimic pentru mine acolo. Și când o făceam, nu-mi doream decât să mă întorc în casă și să găsesc ceva de făcut, să ascult muzică la magnetofonul tatei— după ce îi ungeam cu spirt capul de redare așa cum fusesem învățat, să citesc cărți pe care nu le înțelegeam sau pur și simplu să cotrobăi prin casă. Într-o zi, am pus mâna din nou pe revista de arhitectură: era și mai veche, și mai îngălbenită de timp, iar paginile care semănau odată cu un burduf încetaseră să mai semene ca un burduf călcat în picioare. Părea, pe-atunci, doar călcată-n picioare. Iar desenele și mâzgăliturile se înmulțiseră între timp, devenind din ce în ce mai complicate.

Și viața mea devenea din ce în ce mai complicată: fără prieteni și izolat de lumea celor de vârsta mea, dezvoltasem un soi de timiditate care de fapt nu era timiditate. Petrecând atât de mult timp în casă singur, a trebuit să-mi construiesc o rețea, iar din ea, făcea parte și revista, cu desenele ei complicate pe care, ulterior, am decis să le reproduc, iar acolo unde era cazul, chiar să le continui ca și când eu le-aș fi început. În paralel, mă apucasem să desenez fel și fel figuri complexe, imagini plastice nonfigurative— ceea ce fac și azi: e anul 2017, sunt într-o ședință în care nu înțeleg de ce am fost invitat și pe agenda pe care ar trebui să scriu umătorii pași sau care sunt livrabilele pe care ar trebui să le-aștept, desenez. Sunt figuri complicate, prin care încerc să reorganizez spațiul sălii de ședințe, să-i confer echilibrul care-i lipsește.

Am aflat ulterior că acele desene îi aparțineau tatei. Și el— la fel ca mine azi, încercase să-și păstreze vie partea lui de lume pe care cumva o abandonase.

Mă gândesc acum că ar fi trebuit să studiez arhitectură. M-am tot gândit. După ce am împlinit 14 ani, părinții mei au încetat să-mi mai spună, voalat, ce ar trebui să devin; m-au lăsat să decid de unul singur, să descopăr ce-mi place să fac și să-mi las viața, poate, la voia întâmplării— ceea ce nu pot să spun că a fost neapărat bine, dar nici rău. Am fost pe punctul să dau admiterea la arhitectură; mă pregătisem cumva, dar— în ultimele momente, am renunțat crezând că nu sunt îndeajuns de bun. Așa am ajuns să studiez Litere, în timp ce lucram, de la 19 ani, în marketing. Dar finalul facultății avea să mă găsească mai confuz ca niciodată: în nopțile nedormite în care mă întrebam ce voi face cu viața mea, am decis că ar trebui să fac un master în publicitate. După care au urmat alte nopți nedormite în care mă întrebam de ce am ales un master în publicitate.

Azi— când îmi dau seama că orice decizie aș lua, tot ar urma nopți nedormite în care aș pune la îndoială ce fac, mă bucur totuși că fac ce-mi place. Sau că am descoperit, fără să mi se spună neapărat, ce-mi place să fac: să lucrez în marketing. Poate peste câțiva ani, o să fac altceva, important e să am curajul s-o iau de la capăt și să-mi doresc s-o fac la fel de bine ca până acum. Încă mai am câteva pagini din acea revistă de arhitectură, le păstrez între paginile unei cărți pe care nu am citit-o niciodată. Și pe care, recunosc, nu vreau s-o citesc.


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.